În viață sunt momente când îți pare că totul e pierdut, când sufletul ți-e bântuit de dor și de deznădejde și i-ai dorit să măcar un pic de fericire din partea copiilor. Dar cât de important e că bunătatea, tactul, demnitatea, simțul datorită față de părinți, față de copii, față de aproapele noastre să nu domine mereu în toate acțiunile. Relații nici pe departe obișnuite dintre părinți și copii sunt zugrăvite în chip măiestrit de I. Druță în nuvela „Ultima lună de toamnă”. Simplitatea concepției și un prim însemn al talentului care pune accent pe capacitatea de a se manifesta prin trăsături de caracter distincte, prin mesaje etice important, „care n-au voie să fie alambicate în construcții verbale bizare, străine firii. Reflecțiile senine sau amărui asupra vieților trăite nu ne înfățișează o criză a „conștiinței patriarhale” a eroului din nuvelă, ci lumea bogată și complexă a sufletului, atât de sensibilă La fel ca multe dintre operele scrise de Ion Druță și această nuvelă tratează tema dorului de casă și a distanțării față de familie și obiceiurile strămoșești. Opera spune povestea unui tată care, copleșit de dorul de copii și temător că nu va mai apuca să-i vadă încă o dată, pornește la drum pentru a-i vizita pe fiecare dintre ei. Evenimentele sunt relatate din perspectiva unuia dintre fiii bătrânului, cel pe care nu reușește să îl vadă pentru că nu îl găsește acasă, el fiind astfel personaj-narator.